Profesorii mei

Seria amintirilor despre profesorii din facultate ai istoricului Ioan Scurtu continuă în acest număr cu personalităţi care au marcat istoria Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, precum şi istoriografia românească, dar şi cu profesori - unii pe drept, alţii pe nedrept - uitaţi. Ioan Scurtu a fost student între anii 1957-1962.

PROFESORII MEI

Praf. univ. dr. IOAN SCURTU

In anul IV se preda istoria contemporană, iar cursul de Istoria Contemporană a României era susţinut de conferenţiarul Vasile Hurmuz, cu studii făcute în U.R.S.S., care venise în facultate direct conferenţiar. Cursul său urma periodizarea oficială: anii avântului revoluţionar (1918-1921), stabilizarea relativă şi vremelnică a capitalismului (1922-1928), criza economică (1929-1933), fascizarea ţării (1934-1938), dictatura regală (1938-1940), dictatura militaro-fascistă (1940-1944), revoluţia democrat-populară (1944-1947), construirea socialismului (după 1947).

Hurmuz se ghida după lucrarea Lecţii în ajutorul celor care studiază istoria P.M.R., recent editată de Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R., în care accentul era pus pe lupta de clasă, dar ne orbea şi despre viaţa politică, politica externă, cu sublinierea faptului că burghezia era o clasă reacţionară, care nu -rmărea decât propriile interese, ce uneori se suprapuneau ?este cele naţionale. înalt, zvelt, cu părul mare şi des, cu faţa puternic ridată (deşi era tânăr, avea doar 44 ani), Hurmuz urca la catedră, scotea din geantă un dosar cu pagini dactilografiate, pe care le citea. Nu avea o dicţie bună, vorbea încet, cu ochii pe foile din faţă, unele cuvinte erau rostite pe jumătate, astfel că uneori nu înţelegeam ce spune. Dintre toţi profesorii, Hurmuz avea cele mai apropiate relaţii cu studenţii, pe câţiva băieţi îi invita la restaurant sau la dânsul acasă, la „un pahar de vin". M-am numărat şi eu de câteva ori printre aceştia, prilej cu care l-am ascultat vorbind despre regele Ferdinand, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Ion I.C. Brătianu, cu totul altfel decât ni-i prezentase la curs. Deşi nu ne-a spus-o explicit, ne dădea de înţeles că exista o „istorie oficială" pe care o preda, pentru că aşa se cerea, şi una „reală", pe care era bine să o ştim.

Bilet rezervat la examen

Istoria Universală Contemporană era predată de Nathan Lupu, cu care făcusem şi cursul de Socialism Ştiinţific în anul I. Era înalt, cu fruntea bombată şi o chelie „ascunsă", solid, elegant, sobru. Nathan Lupu era cunoscut mai curând ca secretarul Biroului Organizaţiei de Bază al P.M.R. Făcuse studii în U.R.S.S., de unde se întorsese cu titlul de candidat în ştiinţe, şi fusese numit direct conferenţiar universitar. Avea cursul scris, bine redactat, metodic, pe care nu-1 citea „rând cu rând". Am aflat ulterior de la Constantin Botoran, devenit preparator la Catedra de Istorie Universală, că, de fapt, Lupu ne prezenta rezumatul unui manual sovietic. Atunci când profesorului i-a ajuns la urechi despre această dezvăluire, Botoran a trebuit să-şi caute altă slujbă.

Printre materiile studiate şi oamenii întâlniţi se află şi Iorgu Stoian, conferenţiarul care preda
Epigrafia Latină, poreclit Bocu; un bărbat vânjos, cu capul mare, cu ceafa groasă (se zicea că ar fi bulgar), care umbla mereu cu un sacou gri pepit, cămaşă în carouri şi cravată cu dungi. Seminarul era cam şcolăresc: citeam după planşe, făceam traduceri şi comentam textele. Profesorul nu părea interesat ca toţi studenţii să participe la discuţii, astfel că lucra cu trei-patru dintre aceştia. Deşi nu ridicam mâna, eu eram „clientul" său permanent, spre distracţia colegilor, care atunci când profesorul mă numea, începeau să râdă. Spre sfârşitul semestrului, într-o pauză, l-am întrebat de ce mă solicită mereu pe mine, iar pe alţii nu i-a ascultat niciodată.

Stoian mi-a spus, spre surprinderea mea, că ştie că sunt nepotul lui Almaş şi trebuie să fiu foarte bine pregătit, pentru a nu-mi face unchiul de râs. Iorgu Stoian era un excelent epig
rafist; a fost cel care a descifrat în acei ani numeroase inscripţii descoperite laTomis şi Histria, pe baza cărora a publicat lucrări apreciate de specialişti.

Paleografia Slavă ne era predată de conferenţiarul Damian P. Bogdan, un domn înalt şi slab, cu părul lins dat peste cap, ochelari cu ramă groasă, sacou şi pantaloni de aceeaşi culoare. Damian P. Bogdan era convins că fără paleografie slavă nu puteam înţelege istoria medievală, drept care era foarte stăruitor. Manualul de paleografie slavo-română, publicat de el în 1936, rămăsese cartea de referinţă pentru arhivişti şi nu numai. La seminar lucra ca un meşter, care nu are timp de pierdut, pentru că era mult de lucru: ne traducea texte, ne explica sensul cuvintelor, instituţiile şi evoluţia lor, cum să deosebim un document autentic de unul fals etc. Orele, planificate de la 12.00 la 14.00, erau obositoare, astfel că încercam tot felul de subterfugii pentru a „scăpa" mai devreme (aveam o şedinţă, se închidea cantina la ora 14.00, trebuia să fim la Facultatea de Drept pentru selecţia la corul Universităţii etc. etc.). în urma unor asemenea stăruinţe accepta să ne dea drumul cu cinci minute mai devreme.

Paleografia Latină o făceam cu lectorul Radu Mano-lescu, tânăr, îmbrăcat îngrijit (costum maro, cămaşă albă sau bej, cravată asortată); avea un defect la un picior şi se folosea de baston. Se asemăna ca stil de lucru cu Damian P. Bogdan, dar strădania sa se lovea de precaritatea cunoştinţelor noastre de limbă latină. Cum doream să iau o notă mare, am învăţat pe de rost cele 11 planşe, iar la teorie stăteam bine. La consultaţia de dinainte de examen, colegii i-au propus să renunţe la o planşă foarte grea, care începea cu „Nos provincia-los...", iar domnul Manolescu a acceptat. Eu nu am fost de acord, zicând că trebuie să ştim toată materia şi, derutat, Manolescu a zis că nu o mai scoate. Colegii s-au uitat urât la mine. A doua zi examenul; domnul Manolescu a scos din caietul în care avea consemnată activitatea noastră la seminar un bilet, arătându-mi-1 cu degetul. Era cel cu planşa cu „Nos provincialos...". Am înţeles că biletul a fost păstrat special pentru mine, astfel că am fost cu toţii satisfăcuţi: colegii că nu le-a căzut biletul cu pricina, eu că nu am muncit în zadar şi am luat nota 10, iar domnul Manolescu că a evitat orice dispută. In anii studenţiei mele, Radu Manolescu se afla în plină perioadă de afirmare ştiinţifică, studiile sale privind comerţul Braşovului cu Ţara Românească şi Moldova fiind deja remarcate de specialişti.

Răscoalele de pe... bănci

Incă de la sfârşitul anului III se făcea repartizarea pe cele cinci grupe de specializare: Istoria României, Istoria Universală, Istoria U.R.S.S., Istoria Veche şi Arheologie, Arhivistică. Studenţii făceau opţiuni, după care urma „echilibrarea", pentru a exista un număr aproximativ egal în fiecare grupă (cele mai „vitregite" erau Istoria U.R.S.S. şi Arhivistică), criteriul fiind notele obţinute la respectivele materii. Eu am fost printre cei norocoşi, fiind acceptat în grupa de Istoria României. Ca urmare, am făcut cursuri şi seminarii speciale (le ziceam noi, dar de fapt erau de specializare) cu Gheorghe Ştefan (veche), Gheorghe Georgescu-Buzău (medievală), Vasile Maciu, Constantin Corbu (modernă), Aron Petric, La-dislau Banyai, Vasile Hurmuz (contemporană).

Lectorul Constantin Corbu preda un curs privind răscoalele ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, despre care publicase mai multe studii. Tânăr, de statură mijlocie, păr des, negru şi puţin ondulat, îmbrăcat cam neglijent, venea târziu la curs, făcea pauze lungi, timp în care fuma câte trei-patru ţigări, aprinzân-du-le una de la alta. Nu avea o dicţie bună, astfel că înţelegeam cu greu numele zecilor de sate unde au avut loc răscoale. Ne spunea că nu trebuie să le ţinem minte pe toate, ci să reţinem cauza principală: lipsa de pământ şi judeţul unde au avut loc. Cu o seară înainte, am venit cu toţii (eram 12 în grupă) la facultate, în sala unde urma sa se desfăşoare examenul. Am luat în „primire" toţi câte o bancă, pe care am scris cu creionul anul şi satele în care au avut loc răscoale. La sfârşit am făcut o repetiţie, ca fiecare să ştim banca şi anul, după care am plecat mulţumiţi. A doua zi, totul a mers „strună". Corbu era încântat, ne-a dat la toţi 10 şi ne-a lăudat ani în şir, dân-du-ne exemplu de studenţi care şi-au însuşit temeinic cursul său (nu i-am spus niciodată cum am reuşit să ţinem minte atâtea sate).

Profesorul Ladislau Bănyai, fost rector al Universităţii „Bolyai" din Cluj (1952-1956), venise de puţin timp în Bucureşti. Era deputat în Marea Adunare Naţională şi director adjunct al Institutului de Istorie din cadrul Academiei R.P.R. Ne preda un curs despre „frăţia de luptă a oamenilor muncii români, maghiari şi de alte naţionalităţi împotriva pericolului fascist". Profesorul avea un puternic accent maghiar şi uneori căuta cuvântul potrivit pentru a se exprima în limba română. De fapt, ne povestea despre activitatea sa în calitate de secretar general al MADOSZ-ului, dar şi despre studiile sale universitare la Grenoble şi Paris.

Intr-o după-amiază a venit la cercul studenţesc de istorie contemporană a României, unde eu am prezentat o comunicare despre Acordul de la Băcia, din 24 septembrie 1935. Profesorul Bănyai a luat cuvântul şi m-a lăudat, zicând că sunt un adevărat cercetător, după care a adăugat foarte multe elemente noi, ca unul care semnase, în numele MADOSZ-ului, acel acord cu

Cum mi-am ales cariera

Cu lectorul Aron Petric am făcut două cursuri: Metodica Predării Istoriei şi Criza economică din 1929-1933. Venea din învăţământul liceal, astfel că ştia la perfecţie toate „tainele" acestuia. Avea o expunere clară, deşi cu multe elemente tehnice: intrarea la clasă, prezenţa elevilor, verificarea, notarea şi justificarea fiecărei note, predarea, fixarea cunoştinţelor. Ne făcea scheme la tablă cu planuri de lecţii (curente, de sinteză, recapitulative) şi planificarea activităţilor pe trimestru şi pe întregul an. Chiar şi un curs arid, precum cel privind criza economică, devenea agreabil şi uşor de asimilat. Petric era un domn înalt, slăbuţ, cu o frunte boltită, elegant şi de un calm absolut. Nimic nu-1 deranja (nici când secretara facultăţii intra peste dânsul la curs pentru a-1 anunţa că trebuie să meargă urgent la o şedinţă).

Pe lângă ideologizarea istoriei şi urmărirea liniei partidului, o parte consistentă a planului de învăţământ cuprindea ştiinţele sociale: în anul I Socialism Ştiinţific, predat de Nathan Lupu; în anul II, Economie Politică, predată de Emil Prahoveanu, care vorbea uitându-se spre fereastră, făcând totală abstracţie de existenţa noastră. Materialismul Dialectic şi Istoric, în anul IV, era predat de lectorul Ovidiu Trăsnea, care se credea la

Facultatea de Filosofie, astfel că folosea un vocabular elevat, pe care noi, cei de la Istorie, nu prea îl înţelegeam. Ovidiu Trăsnea venea adesea la reuniunile noastre tovărăşeşti, invita studentele la dans. se simţea bine printre viitorii istorici. Seminariile le făceam cu asistenta Ioana Smirnov -drăguţă, tânără şi extrem de comunicativă. Ne explica „pe limba noastră" noţiunile filosofice cu care opera domnul Trăsnea.

In anii studenţiei mele la Facultatea de Istorie predau la celelalte grupe de specializare profesori precum: Andrei Oţetea, Mihail Berza. Didi Rosen-sweig (Istorie Universală), Dionisie Pippidi, Dumitru Tu-dor (Istorie Veche), Ion Io-naşcu, Gheorghe T. Ionescu (Arhivistică), dar noi, cei de la secţia de Istoria României, nu am făcut nicio oră cu aceştia.

Pe parcursul celor cinci ani am înţeles că pentru profesorii de la istoria veche şi medie era mai uşor să spună lucrurilor pe nume, în timp ce pentru cei de la modernă şi contemporană era foarte greu, exigenţele politice afectând grav conţinutul cursurilor. Cei mai mulţi se temeau să nu facă greşeli ideologice, care puteau avea consecinţe pentru cariera lor universitară. Pe de altă parte, simţeam o comoditate „funcţionărească", pe care cei mai mulţi o practicau fără convingere. Dar existau şi câţiva profesori care căutau să se descotorosească de schema oficială, de documentele de partid, fapt ce impunea un anumit curaj, o doză de risc, dar şi de inteligenţă, pentru a înşela vigilenţa „politrucilor". în acest context, am hotărât să cunosc şi să transmit istoria aşa cum a fost, cu cât mai puţine intruziuni politice.